Speram…

Speram… ca voi simti acelasi sentiment placut, de nedescris, ca si acum 8 ani, dupa acel, de neuitat, Romania – Anglia 3-2. Mai speram imi mai aud o data vocea aceea ragusita de strigatul bucuriei, al carui ecou parca il mai aud si acum, dupa 8 ani.

Speram… ca in actuala nationala sa mai apara un “Dorinel Munteanu”, a carui executie din meciul cu Anglia o mai vad si acum in fata ochilor.

Speram… ca voi mai vedea cum unul dintre jucatorii nostri isi va mai aseza mingea in vreun moment al meciului, cu hotararea cu care a facut-o Ganea in finalul meciului cu Anglia, de la Euro 2000.

Speram… sa-l vad neputincios pe Stekelenburg in fata executiilor alor nostrii, asa cum Nigel Martin ramasese fara replica in 2000 la cele 3 goluri primite.

Dar si sperantele mi-au murit in doar jumatate de ora. O data cu jocul fara viata al nationalei, o data cu lipsa de ambitie a celor din teren. A celor pe care lipsa de mentalitate i-a tradat din nou. A acelora care au trecut prin scoala fara a asimila vreun termen din familia lexicala a cuvantului “victorie”. Parca, deodata, si-a pierdut farmecul pana si galbenul plin de viata de pe tricoul ce-l purtam, in culorile nationalei. Rosul nu mai imi spunea, nici el, nimic. Iar albul de pe tricourile celor din teren aducea a doliu…

Nu ma doare infrangerea, ci ma doare faptul ca n-am luptat. Nu am injurat la final, nu am mai dat cu pumnul in masa, asa cum o fac de obicei. In schimb, am inghitit din nou in gol atunci cand am fost cuprins de acel sentiment al esecului. Unul ciudat, invaluit de amaraciune, indescriptibil. Un sentiment pe care l-am simtit la fiecare esec al nationalei sau al unei echipe de club.

De ce? Pentru ca noi nici macar nu stim sa pierdem cu adevarat, stim doar sa ne ucidem sperantele… si optimismul. Azi, speranta mea si-a mai pierdut o viata. Insa, stati linistiti, e nemuritoare…