Vi-l mai amintiti pe Alexandru Tudor, arbitrul care nu stia sa zambeasca?

Privirea fixa, gesturile bine calculate si miscarea precisa spre buzunarele cu cartonase. Era Tudor, arbitrul care niciodata nu se uita in spate, in stanga sau dreapta.

Poreclele atrase de imaginea omului fara zambet l-au determinat sa incerce schimbarea. Sedintele la psiholog sau exercitiile de teatru nu au avut impact asupra ratiunii. Acelasi arbitru, aceeasi concentrare, aceeasi hotarare, dar in varianta cu zambetul pe buze. Un zambet actoricesc, figurativ pentru stalucirea de pe sticla, desigur.

Urmeaza promovarea in First Class. Va ramane acelasi Tudor, acelasi zambet actoricesc si acelasi stil de arbitraj. Omul care nu se schimba, ci asteapta ca ceilalti sa schimbe ceva pentru el. Succesul sau se departeaza vizibil de imaginea arbitrajului din Romania. Si asta pentru ca a fost singurul arbitru care nu s-a aruncat in planeta maimutelor de la comisia de arbitraj. El doar a gravitat in aceeasi directie, in acelasi sens, asteptand desprinderea.

Atitudinea sa are un raspuns. Rigidul Tudor a fost si el candva revolutionar. Avea vise, avea sperante, se vedea jucand intr-o zi pe unul din marile stadioane ale lumii. Gloantele eliberarii din 89` i-au rapit lui visele si l-au trimis pe culoarul despre care nu stia decat ca offside-ul e situatia aceea «Cînd atacantul e în spatele fundaşului cu cel puţin un metru»

Da, Tudor a ramas acelasi. Si chiar asta a schimbat.

Iata un interviu cu Alexandru Tudor, prezentat in Gazeta Sporturilor din 21 decembrie:

După fix 18 ani, atît cît au trecut de la Revoluţia din 1989, Tudor rememorează evenimentele incredibile prin care a trecut, în urma cărora a fost nevoit să renunţe la cariera de fotbalist. Subiectul îi provoacă repulsie în prima fază. “De ce să vorbim despre acest lucru?”, spune Tudor. “O să creadă lumea că am fost un mare revoluţionar, cînd, de fapt, am fost doar o victimă a ceea ce s-a întîmplat”.

- Păi, ce s-a întîmplat?

- Pe scurt, am fost împuşcat şi a trebuit să renunţ la fotbal, iar eu în acea vreme nu concepeam viaţa fără fotbal.

- Să facem povestea pe larg. Cîţi ani aveaţi?
- 18 ani, eram un puşti.

- Şi unde jucaţi fotbal la acea vreme?
- La Gloria Bucureşti, era echipa uzinei de tancuri. Antrenamentele le făceam pe Republica. Îmi plăcea enorm să joc fotbal, îmi doream mult o carieră de fotbalist.

- Şi a venit Revoluţia. În ce zi s-a întîmplat nenorocirea, mai ştiţi?
- Cum aş putea uita?! Ştiu exact, chiar foarte exact. În dimineaţa zilei de 23 decembrie, la ora 10:00. Eram în Piaţa Aviatorilor, pe lîngă sediul Televiziunii. Ajunsesem acolo din ziua precedentă, nici nu m-am mai întors acasă. Mi-aduc aminte că am dormit în aer liber, iar a doua zi dimineaţa…

- Aţi fost împuşcat.
- Da. Au început să tragă în rafale şi mi-au nimerit ambele picioare. Ce a urmat? Nu ştiu, au fost scene care mi-au fost povestite pentru că în acel moment am leşinat de durere.

- Şi ce vi s-a povestit?
- Că am fost scos pe braţe de alte persoane. Eram plin de sînge. M-au luat, m-au bandajat şi m-au pus într-o dubă în care erau alte persoane împuşcate. Probabil unele dintre ele deja muriseră. Traseul şoferului a fost apoi exact prin faţa celor care trăseseră în noi, dar cred că n-au mai continuat să tragă crezînd că în dubă sînt numai oameni morţi.

- Pare un scenariu perfect pentru un film…
- M-au dus la Spitalul Colentina şi aici am avut marele noroc să dau peste doi medici extraordinari. Dacă m-ar fi operat, ar fi trebuit să-mi amputeze ambele picioare de la genunchi în jos, dar ei au lăsat gloanţele acolo timp de 12 zile. Explicaţia lor a fost că gloanţele erau prea aproape de artere şi, cum erau gloanţe crestate, era foarte periculos. De altfel, după ce mi-au fost scoase, gloanţele le-am păstrat, le am acasă. Am stat în ghips timp de 6 luni, m-am refăcut, dar am fost nevoit să renunţ la fotbal.

- De ce?
- Pentru că nu mai aveam curajul de a pune piciorul la minge.

- Şi aţi ales arbitrajul…
- Eu nu, alţii m-au îndrumat. Habar n-aveam ce înseamnă să fii arbitru. Cînd m-am dus prima oară la Şcoala de arbitri, am fost întrebat: «Ce e ăla un ofsaid?». Şi eu am răspuns: «Cînd atacantul e în spatele fundaşului cu cel puţin un metru». Respectivul s-a uitat mirat la mine şi mi-a zis: «Sigur o să ajungi arbitru».